Despre iubirea fata de copil

In timp ce stateam pe telefon si rulam ca orice om facebook-ul in doua, mi-a aparut in timeline aceasta postare, care m-a dus la asta.
Si gandindu-ma la intrebarea pusa de Andrei mi-a venit in minte un raspuns, care, de fapt, e un ciclu intreg. Asta e parerea mea si daca crezi ca e altceva la mijloc, te rog sa-mi spui in campul de comentarii.

Totul nu incepe in sarcina, nici macar dupa ce-l nasti, ci cu mult inainte. De cand suntem copii, de fapt.
Crestem mari si ne facem un plan, care are la baza si sfaturile parintilor. Asa ne formam opiniile. In functie, in primul rand, de ce ne spun parintii, de cele mai multe ori. Si apoi, de ce spun vecinii, ce mai auzim pe la tv etc. Iar daca e fara parinti, e mai greu, ca testezi pana nu mai poti, pana ajungi la varianta ideala. Daca ajungi.

Ne dorim ca la varsta cutare sa incepem planul pentru a avea un bebe. Cateodata reusim, cateodata nu. Cei care nu, ori iau viata asa cum e, ori fac din asta o mega-super tragedie si cand se intampla, vai si amar de acel copil, ori se multumesc ca au reusit, desi au jelit mult cand au aflat ca nu se poate si trebuie sa, sa.
In sarcina, cu precadere femeile, vin cu filme deja la bord. Sa nu aiba greturi, sa nu se ingrase nu stiu cat, sa fie activa, sa faca sport. Ca uite, cutare ce activa e si ce abdomen are, chiar si cand e insarcinata. Multe raman cu filmele astea, altele trec peste si iau totul asa cum vine.

Ne dorim o nastere usoara, dupa care sa ne refacem imediat. Daca e posibil, cand iesim din spital sa fim deja ca inainte de sarcina. Desigur, daca stai 4 luni in spital, e posibil sa iesi din spital si mai slaba decat erai inainte de a ramane insarcinata. Si daca cumva cele de mai sus nu se intampla,  tot ce ni se intampla, copilul are vina. Ca m-am ingrasat nu stiu cat, ca aia si aia, si uite, m-am ales cu un copil etc. M-am sacrificat degeaba. Unele trec peste asta si-si dau seama ca, daca in 9 luni ai luat x kg, e cam imposibil sa le dai in 3 zile. Unele ajung la doua luni dupa sarcina la corpul pe care si-l doresc, altele mai tarziu. Conteaza si varsta, btw, si mediul in care traiesti.
Cat suntem insarcinate, ne dorim un copil frumos, sa semene cu cutare, sa nu planga noaptea, sa nu faca caca, decat cand suntem noi pregatite, sa fie un fel de bibelou uman.
Ajungem cu el acasa si vedem un bebel un pic mai urat, care plange de ii sar ochii din cap, face caca de parca e masina de cacat si nu-i convine nimic. Nu ne lasa sa dormim. Nu este asa de perfect cum ni l-am imaginat sau ca al vecinului. Unele inteleg ca, na, mergem cu ce avem, altele isi varsa amarul pe bietul bebel.

Bebelu creste si atunci ne dorim sa faca aia, sa stie nu stiu cate limbi, sa aiba numai foarte bine la scoala. Nu se intampla? Esti un copil prost etc. Unele fac o drama din asta, altele incearca sa vada ce se intampla cu el si sa-i descopere pasiunea/pasiunile.
Cand ajung la liceu, cu prima iubita acasa, ne dorim sa fie cea mai frumoasa si desteapta din univers. Viceversa e valabila. Nu se intampla asta? Il pocim pe bietul copil de nici cele mai iscusite vrajitoare nu pot sa dezlege ce se intampla cu el. Unele trec peste si iau fata asa cum e. Incearca sa vada bunul din ea si nu ceea ce e rau.
La job, il impingem catre cele mai mari companii, cu cele mai mari salarii, fara sa-l intrebam daca isi doreste sau nu asta. Copilul se duce (nu toti, desigur) ca asa a spus mama si tata, iar cand ajunge la o anumita varsta isi da seama ca viata lui e de cacat si ca nimic din ceea ce face nu este pe gustul lui. Si nu intelege de ce lui i se intampla asta. De ce prietenii lui sunt fericiti cu ceea ce au. Sunt care se lasa din nou pe baza parintilor, care ii construiesc in cap un plan numit familie, iar altii isi dau seama ca au un cap, o inima si sunt destul de sanatosi astfel incat sa faca ceea ce iubeste.

Nu ne iubim copilul pentru ca el este altul decat ni l-am imaginat noi. Pentru ca avem obsesii care nu-si gasesc sensul. Obsesii care tin mai mult de noi si mai putin de copil.
Nu stiu cat de greu este sa-l lasi pe copil sa faca ceea ce doreste, dar stiu ca-i va fi greu daca va face doar ceea ce noi ne dorim.
Eu, in fiecare zi, incerc sa gasesc partea buna. Nu am un bebel perfect, asa cum nici el nu are o mama ca la carte si tata, dar as dori ca impreuna sa construim perfectul. Sper sa-mi iasa. Am nevoie de rabdare, iubire si nebunie. Cred ca le am deja, trebuie doar sa le folosesc mai des.

Si banii sunt importanti, sa nu uitam.:))

3 comments

  1. Parerea mea este ca, inafara de cativa defecti emotional, toti parintii isi iubesc copiii. Ah, ca nu ii si plac (as in, daca nu ar fi copilul meu, as ALEGE sa petrec timp cu aceasta fiinta?), este alta discutie, si de aici apar conflictele si suferintele de care zici tu.
    Cred ca toti atunci cand ne propunem sa avem un copil, plecam inconstient de la presupunerea ca ne va semana, macar putin. Si uneori, sau chiar de cele mai multe ori, el va fi (foarte) diferit. Si atunci depinde de noi, de cat suntem de maleabili in a accepta si a imbratisa aceste lucruri care il fac o persoana distincta, sa mentinem conexiunea cu el chiar daca nu este chiar cum ne-am imaginat.
    Fiecare avem valori in care credem cu tarie, apoi apare acest copil, care iti da lumea peste cap atat la propriu, cat si filozofic vorbind. Ce faci, tii cu dintii de ele, sau tii cu dinti de copilul tau? Noi de exemplu suntem atei convinsi, mie personal mi se par ridicole si outdated majoritatea ritualurilor si „sfaturilor” religioase, dar daca copilul meu va fi credincios? O sa il fac sa se simta prost, sa-l inraiesc fata de mine luandu-i in ras credinta? Nu. O sa il iubesc pentru ca are curajul sa-si decida si sa-si asume propriile valori, si chiar il voi insoti la biserica daca asta isi doreste 🙂 Aceeasi atitudine o voi avea indiferent despre ce va fi vorba, educatie, sexualitate si asa mai departe. Dar e o alegere personala, chiar daca nu pare asa, sau e luata fara sa fii constient de asta (cati parinti isi bat la cap si streseaza sau baga in spital copiii extenuati doar pentru ca vor sa fie premianti, sau primii la nu-stiu-ce rahat de competitie absolut irelevanta scoasa din contextul clasei a treia, cand ar putea foarte bine sa fie fericiti ca au un copil de 8, care e foarte bun la un joc pe pc, si care este si el la randu-i fericit?).
    In ceea ce priveste „plangerile” astea casnice, in special din primii ani din viata cu copil (mai ales daca e primul, sau singurul), cred ca sunt normale, mai ales la noi unde plansul de te miri ce chestie absolut nevitala e pe post de „how’s the weather” la englezi :)) Iar strict vorbind de subiect, daca copilul vine cand ai viata cat de cat asezata, si te-ai obisnuit cu un anume confort, si tot ritmul asta de jazz in care sedeai placut se transforma in dubstep cu rahat in par, normal ca iti mai vine sa urli asa la luna macar din cand in cand, ca n-am vazut pana acum niciun fan al schimbatului de scutece mai radioactive decat cernobalul. Mai devreme sau mai tarziu trec si astea, si lucrurile bune incep sa predomine. Si-apoi putem sa incepem sa ne plangem iar de cat de multe gropi sunt pe sosele patriei :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *