Rusinea care nu e rusine

Zilele trecute am fost la cumparaturi, iar la iesire a sunat alarma. M-am intors linistita, ca sa-i arat paznicului ca tot ce am pe bon e si in geanta. Iar omul – inainte de a se uita – a inceput sa-si ceara scuze.

  • Doamna, imi cer scuze. Dar ma dau afara daca nu va controlez. Imi cer scuze.

In timp ce isi cerea scuze ma uitam foarte mirata la el, pentru ca nu stiam de ce isi cere scuze. Poate ca m-a vazut cu un copil si de aia? Sau poate se vede pe fata mea ca nu-s vreo ciorditoare.

I-am si spus ca nu trebuie sa-si ceara scuze. Asta este jobul lui si asta trebuie sa faca. Faptul ca nu arat ca o persoana care sa fure, nu inseamna ca nu as face-o. Bine, nu fur. Dar spun la general. Nu intotdeauna fața este cea care ar trebui sa vorbeasca, ci vorbele si faptele.

I-am deschis geanta si am vrut sa scot, ca sa vada ca totul este ok. Omul s-a uitat, fara sa ma lase sa scot cumparaturile si mi-a spus ca nu arat ca o persoana care ar face asa ceva si ca isi cere scuze ca m-a oprit.

I-am repetat ca asta este treaba lui si ca a facut foarte bine ca m-a oprit. Pana la urma cica de la cafea a sunat. Ce mai conteaza acum.

Ideea este alta. Nu cred ca ar trebuie sa ne enervam atunci cand alarma suna si paznicul ne opreste. Nu e o rusine. Pana la urma, de multe ori, alarma suna si cand intram intr-un magazin, nu numai cand iesim. Haideti sa-i lasam pe acesti oameni sa-si faca treaba si sa prinda hotul cand e cazul. 🙂

Daca ti-a placut...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *